Toţi iubesc nepământean,
utopie şi dulceaţă.
Eu romanticul golan,
te iubesc pe o speranţă.

Sau pe seară, sau pe sân,
într-un mod aproape clar.
Vara, răscolit prin fân,
te iubesc într-un ierbar.

Toţi iubesc, aşa-n astral
cu o poftă printre stele.
Eu mereu îţi fac scandal
te iubesc...-n zile grele.

Sau pe zi, sau pe picior,
să mă scurg ca apa vie.
Te iubesc într-un amor,
la final... în poezie.

„De ce au parte oamenii buni de multe piedici?” Unui om bun nimic rău nu i se poate întîmpla: cele potrivnice nu se amestecă. Sînt atîtea rîuri, atîta şuvoi de apă din ploile care se revarsă de sus şi atîtea izvoare tămăduitoare – şi totuşi nu schimbă gustul mării şi nici măcar nu o fac mai dulce; la fel, năvala împrejurărilor potrivnice nu transformă sufletul unui bărbat puternic: el rămîne în picioare şi, orice i se întîmplă, şi-l face al său. El este, de fapt, mai puternic decît toate cele din afară.
Nu spun că nu le simte, ci că le învinge şi, altminteri, liniştit şi calm, se ridică împotriva a tot ce se întâmplă. Consideră drept încercări toate împrejurările potrivnice. Cine oare -înclinat către o viaţă morală – nu primeşte cu plăcere o trudă pe măsură şi nu este gata pentru îndatoririle sale, chiar primejduindu- se? Şi cărui om vrednic o viaţă fără ocupaţie nu-i este pedeapsă?
Îi vedem pe atleţi, care se îngrijesc de forţele lor, că se încaieră la luptă cu cei mai puternici şi le cer partenerilor de antrenament să îşi folosească toate forţele împotriva lor; suportă să fie tăiaţi şi loviţi şi, dacă nu îşi găsesc un rival pe măsură, înfruntă mai mulţi deodată. În lipsa unui adversar, omul lîncezeşte: măreţia şi forţa şi le probează abia atunci cînd puterea de a îndura îi dezvăluie valoarea. Ştii probabil că la fel trebuie să facă oamenii buni, să nu se teamă de împrejurările aspre şi dificile şi nici să nu se plîngă de soartă; din orice li se întîmplă, să ia partea bună, să îl prefacă într- un bine. Nu este important ce anume suporţi, ci în ce fel.
Nu vezi că taţii îşi arată afecţiunea într-un fel, iar mamele într-alt fel? Primii poruncesc ca fiii lor să fie împinşi către studiu devreme, şi nici în zilele de sărbătoare nu îi lasă să stea fără ocupaţie, storcîndu-i de sudoare şi uneori de lacrimi; mamele, în schimb, vor să îi încălzească la piept, să îi ţină la adăpost, la umbră, să nu fie mîhniţi niciodată, nicicînd să nu plîngă, nici să trudească.
Faţă de cei buni, zeul are purtarea unui tată, ţine la ei bărbăteşte şi le spune: „Trebuie să aibă parte de muncă, suferinţe, eşecuri, ca să dobîndească adevărata putere.” Corpurile îngrăşate de trîndăvie stau în lîncezeală şi nu doar truda, ci şi mişcarea ori propria lor greutate le lasă cu totul fără vlagă.”
                                                                                  Seneca